Dupa Maratonul Medieval Medias 2010 câştigătorul traseului de 50 km Bálint Lukács, câţiva ziarişti din ungaria şi romănia cu un mic grup de suporteri şi prieteni am avut deosebita onoare de a petrece trei zile în frumosul sat Viscrii şi împrejurimile ei onorând invitaţia celor de la FUNDAŢIA ADEPT.
Mai jos puteţi citi impresia publicata in revista BIKEMAG:
"Eşti curios oare cum au trăit oamenii cu 100 de ani în urmă? Oare cum ar fi o întâlnire căruţa cu cai şi telefonul mobil? Ai vrea să te dai cu mtb-ul pe “dealuri” de 6-800? Vino cu noi într-o călătorie în timp în Ardeal şi dacă îţi place, hai cu noi în Ţinutul Săsesc din România!
Biserica fortificată din Viscri
Punctul de pornire a drumeţiei noastre este Viscri (în germană Deutsch-Weisskirch, în maghiară Szászfehéregyháza), în judeţul Braşov, la doar 667 de km de Budapesta, în timp însă la 9 ore de drum, deoarece porţiunea din România a drumului nu este autostrada. Un mic sat săsesc ascuns între munţi care în zilele noastre se află sub protecţia UNESCO, fiind cuprins pe lista de patrimoniu mondial datorită bisericii sale fortificate şi a ambianţei neatinse, dar hai să poposim pentru o clipă!
De unde saşi în Ardeal?
Saşii sunt nemţi iar Germania este destul de departe, însă regele nostru Géza al II-lea începând din 1150 a chemat şi colonizat saşii în Ardeal, introducând astfel cultura dezvoltată care îi caracteriza pe nemţi şi în acele vremuri. Saşii au beneficiat de privilegii serioase, astfel s-au şi dezvoltat rapid. Alături de maghiari şi români, ei au constituit coloana vertebrală a Ardealului, cultura lor fiind prezentă până în zilele noastre în arhitectura şi cultura Sighişoarei, Braşovului, Mediaşului şi Sibiului.
Autorul în fundal cu biserica fortificată (foto: Dan Mazilu)
După cel de-al Doilea Război Mondial procesul a fost curmat, nemţii devenind un fel de ţap ispăşitor colectiv, mulţi dintre ei fiind deportaţi în Uniunea Sovietică, iar din anii 80 a perioadei socialiste din România, a început o emigrare intensivă către Germania, (Guvernul German plătind o anumită sumă pe cap de emigrant, fenomen care după schimbarea de regim s-a accentuat, astfel, satele săseşti s-au depopulat în ultimii 30 de ani. În casele săseşti goale s-au mutat mai ales români şi ţigani veniţi de dincolo de Carpaţi, rămânând doar câteva sute de persoane la sate şi oraşe dintr-o populaţie săsească numeroasă de odinioară.
Tamás, păstorul de capre mobilizat mână caprele la adăpătoare (foto: Dan Mazilu)
În trista poveste a ultimilor 60 de ani un punct de cotitură l-au reprezentat poate dar acei ani, în care, cu dezvoltarea turismului, din ce în ce mai mulţi saşi emigraţi, sau copiii acestora şi-au regăsit rădăcinile şi au început să organizeze salvarea valorilor multiseculare, la care în prezent este partener şi guvernul român, deoarece aceste valori unicat sunt deopotrivă şi produse turistice, care sunt „uşor vandabile” turiştilor din occident.
Locul nostru de cazare ce se simte bine mersi din 1897...
Pentru salvarea valorilor culturale şi naturale prinţul Charles a înfiinţat o fundaţie în regiune, care, “îndrăgostindu-se” de regiune, este atras şi prin legături familiale, achiziţionând domenii în zonă. În ultimii ani construcţiile de drumuri şi celelalte lucrări de modernizare s-au accelerat, deoarece cu 10 ani în urmă majoritatea satelor săseşti erau accesibile doar cu maşini de teren... După o scurtă incursiune istorică să revenim la Viscri!
Cazarea şi masa
Personal sunt atras de Ardeal din 1998, după primul meu drum. În 2000 am vizitat Ţinutul Săsesc, primind cu bucurie invitaţia colaboratorilor Fundaţiei ADEPT pentru descoperirea zonei cu bicicleta. În prezent turismul ciclist din România (la fel ca şi la noi) este subdezvoltat, ei însă au luat un start serios, achiziţionând din Ungaria biciclete Merida de calitate, astfel, relaţia cu ei a demarat cu ajutorul echipei Bikefun. Centrul fundaţiei se află la Saschiz (în germană Keisd, în săsească Kisd, în maghiară Szászkézd) care în evul mediu se afla în competiţie cu Sighişoara, de unde gazdele noastre ne-au călăuzit la Viscri, unde am fost cazaţi.
Bálint Lukács „fortress-jump”
Am ajuns în localitate înainte de asfinţit. Satul de înfundătură situat la câţiva kilometri de drumul principal este înconjurat de munţi de 600 de metri cu pante line. Gazda noastră a fost o săsoaică drăguţă (care a rămas în sat şi din cauza faptului că are un soţ român), care ne-a uimit cu arta sa culinară încă din prima seară, la cină. Să ne oprim un pic şi aici, deoarece pentru un turist care vine pe aceste meleaguri, una din cele mai mari senzaţii o poate constitui bucătăria locală.
Un buchet de flori de câmp, asigurată de o gospodărire naturală
Cina a început cu o pălincă de casă gustoasă (nu aspriu, cu gust de fructe, de 50 de grade), care a fost urmată de supa tradiţională a bucătăriei săseşti, exclusiv din legume din producţia proprie, după care a venit fel doi special de mămăligă şi desert, toate din ingrediente locale. (Dacă le lipseşte ceva ei nu dau o fugă la Tesco...). Punctul pe i a fost un şpriţ de vin de casă (rosé, curat, pretenţios).
Turnul din Saschiz: competiţie cu Sighişoara din evul mediu
După un drum lung (foarte obositor parcurs dintr-o localitate in alta, după autostrăzile noastre) ne-a prins bine patul aşternut într-o casă săsească din apropiere, cu pilotă mare, sub un tavan cu grinzi de lemn. Pentru duşul de seară gazda noastră a aprins boilerul alimentat cu lemn, gazul fiind încă destul de departe de aici.
Câine rău trilingv la Mediaş
Dimineaţa am fost trezit de rândunici şi de tălăngănitul vitelor mânate la păşune, deoarece animalele, cai, capre si vaci amestecate, circulă pe uliţa principală a satului, (fiecare casă are cel puţin o vacă). Seara se întroc la case cu stomacul plin, ştiind casa unde trebuie să intre, cu excepţia cazului în care poarta este nouă, dar acest lucru aici nu prea s-a întâmplat de 100 de ani... Datorită numărului mare de animale, sunt extraordinar de multe rândunici, plasa de ţânţari fiind total inutilă. Ţânţarii nu ne-au prea deranjat nici măcar la cină, deşi, pe strada principală trece un pârâu cu adăpătoare. (Poate că acesta este ceea ce se numeşte echilibru biologic...)
Drumeţia începe cu dreptul! Lukács Bálint a câştigat proba scurtă a Maratorului Mediaşului devenind star de televiziune la români
Dimineaţa plăcerile culinare au continuat cu pâine prăjită pe plită, caşcaval de casă, unt bătut la casă, salată de vinete, marmeladă de afine, asigurând energia pentru porţia zilnică de mers cu bicicleta.
Prima zi de mers cu bicicleta ar fi trebuit să fie Maratonul Mediaşului, la care însă, din cauza ploii din ziua precedentă şi a noroiului, s-a încumetat doar profesionistul echipei Lukács Bálint. Şi nu degeaba. La proba scurtă a şi obţinut locul întâi.
Biserica fortăraţă din Biertan, în avanscenă o pensiune frumuşică
În ultimii ani şi în Ardeal se organizează din ce în ce mai multe maratoane, printre care cel de la Mediaş cu cei 600 de persoane care au luat stratul, este unul dintre cele mai mari. Conform celor spuse de Bálint nici organizarea nu a lăsat nimic de dorit. În timpul maratonului noi am vizitat centrul istoric al Mediaşului, iar în drum spre casă am intrat în Biertan pentru a vizita una dintre cele mai frumoase biserici fortăreaţă. Printre localităţile săseşti, Mediaşul şi Biertan erau considerate ca fiind bogate. Biertan a fost orăşelul viticultorilor şi a negustorilor, ceea ce se vede şi astăzi pe impunătoarea biserică fortăreaţă – care a fost construită în 1282 – sau pe casele împodobite şi înstărite peste tot în oraş.
Biserici fortăreaţă şi arhitectură
Bisericile fortăreaţă sunt caracteristice pretutindeni în Ardeal, în Ţinutul Săsesc însă parctic fiecare sat are una. Tradiţional, centrul fiecărei comunităţi rurale a fost biserica, care, după invazia tătarilor a fost împrejmuită cu un zid, ba mai mult, chiar şi 2-3 ziduri, în funcţie de gradul de înstărire a comunităţii respective. Bisericile fortăreaţă au fost construite timp de 100-200 de ani, fiind încontinuu extinse şi fortificate.
Păretar deasupra patului făcut, cu inscripţie în limba germană elogiind inima maternă
Biserica fortăreaţă de la Viscri, construită pe vârful unui deal rotund, văruită în alb, fortificată cu turnuri cu balcoane de lemn şi ziduri este una dintre cele mai frumoase astfel de construcţii din Ardeal, care din 1993 se afla sub protecţia UNESCO. Iniţial, biserica a fost construită în secolele XI.-XII. de secui, care a fost extinsă şi fortificată de coloniştii saşi în următorii 200 de ani. În biserica evanghelică care funcţionează şi în zilele noastre, duminică de duminică vin la slujbă cele câteva sute de persoane ce trăiesc în sat.
Intrarea în biserica fortăreaţă, văzută din turn
În turnul bisericii am urcat duminica, înainte de slujbă. A fost o veritabilă călătorie în timp. Uşa ce duce spre turn are cel puţin 800 de ani, scara în spirală conferă o senzaţie mistică. Sus, turnul poate fi ocolit, oferind o panoramă minunată. În turnul dinspre intrare există o expoziţie etnografică, prezentând cultura şi etnografia saşilor, taxa de intrare de câţiva lei oricum i-am fi pus în puşculiţa de donaţii pentru întreţinerea bisericii.
Coiful turnului din interior. Dulgheria s-a realizat cu cuie de lemn, eliminând astfel rugina de cca. 600 de ani...
Plimbându-ne înapoi ăn sat am fost impresionat de arhitectura unitară ce caracterizează aşezările săseşti. Case largi cu trei ferestre, curţi înstărite şi mari, anexe gospodăreşti bine construite care azi stau la fel ca acu’ 100 de ani. Imaginea este desigur nuanţată de faptul că în ultimele decenii nu prea au fost bani pentru construirea de case noi. (În sat există doar 3 case noi). Observând faţadele şi ornamentele se face simţit efectul strămoşilor germani, exigenţa şi mândria acestora cu care au inscripţionat casele cu cei care le-au construit şi anul construcţiei. Din păcate, cu ocazia restaurărilor se mai întâmplă să apară câte un model copiat din Ungaria sub forma geamurilor termopan, a lipirii de pietre şi a culorii de nalbă. Din fericire însă, în localităţile îngrijite de fundaţie este regulă restaurarea în forme şi culori originale.
Drumeţii
După un mic-dejun copios, am pornit cu bicicleta la drum, prima destinaţie fiind un sat învecinat. Cu zece ani în urmă, nici pe şosea nu puteam circula fara mountain bike, din cauza stării drumului, însă din fericire situaţia s-a schimbat pe parcursul anilor: calitatea asfaltului este ireproşabil, chiar de invidiat de localităţile noastre, tocmai de aceea puteţi liniştit să veniţi cu biciclete de normale. Pe drumurile secundare se poate merge cu bicicleta în siguranţă, traficul fiind foarte redus, pe şosea însă este indicat sa circulăm cu mare grijă pentru că în lipsă de autostradă toate lumea goneşte...
Acoperiş secular de ţiglă din ţigle asortate
După prânz, am ajuns pe o potecă, care ne-a întâmpinat cu o surpriză plăcută: la noi, în afara drumurilor turistice special amenajate, toate sunt folosite de tractoare şi de alte utilaje forestiere, care lasă urme evidente. Aici însă agricultura este considerabil mai prietenoasă cu natura, tocmai de aceea nu prea ne împedicăm decât de urme lăsate de căruţe, hăţaşuri de animale, unde este o adevrată plăcere să te dai cu mountain bike.
Saşii de altădată, acum mai de grabă doar pe pietrele funerare
Păşunile extinse, dealurile pline cu flori, copaci, tufe, toate aceste frumuseţi sunt dovada faptului că aici încă nu a ajuns mecanizarea, iar cei care îşi muncesc pământurile cu forţa umană, o fac cu mai multă dăruire. Copacii de pe pământurile arabile nu sunt nici ei duşmani ai localnicilor, deoarece oferă umbră şi răcoare în vremurile călduroase, ceea ce la noi, în cabinele cu aer-condiţionat ale combinelor nu mai este o preocupare.
O plăcuţă pe poartă indică faptul că in caz de incendiu, locatarii aveau obligaţia de a căra apă
Din cauza pantei line şi a peisajului, abia când ajungem la finalul urcuşurilor ne dăm seama că suntem la 600 m înălţime. Pe vârful muntelui ne aşteaptă o privelişte plăcută, şi ne ajută să înţelegem ce înseamnă inscripţtia „Siebenbürgen süße Heimat”, şi de ce sunt localnicii atât de ataşaţi de acest loc. Murele de pădure dau un gust aparte călatoriei, locul fiind plin de mure. Drumul spre jos nu a fost atât de tehnic precum o cărare singletrack de pădure, însă priveliştea nici nu m-a lăsat să îmi doresc ceva mai uşor. În tura din ziua următoare am avut parte de un drum mai lung şi mai complex, în cea mai mare parte drum de pădure, unde am întâmpinat şi locuri mai tehnice în lipsă de cărări bătătorite, însă tocmai din acest motiv, mi-a făcut deosebită plăcere să parcurg acest drum.
Faţadele caselor mai vechi sunt renovate doar cu vopsea naturală, aceasta este casa săsoaicei care îngrijeşte biserica fortăreaţă
Singura problemă o reprezintă câinii ciobăneşti care dau dovadă de o prietenie moderată. Din fericire aceştia au de regulă jujeu, astfel dorinţa lor de a alerga este mult temperată, totuşi se recomandă mersul în grup şi nu strică nici un ghid local care este mai hotărât cu ei, evitând conflictul.
Localnicii
Mulţi maghiari au reţineri când vine vorba de zonele ardelene locuite de români, mulţi operând cu întâmplări de genul “ungurii nu sunt văzuţi cu ochi buni” şi alte asemănătoare. Înainte şi eu am călătorit în Ardeal doar în zonele locuite de maghiari, cu ocazia acestui drum însă a trebuit să constat că aceste preconcepţii sunt alimentate de reflexe învechite.
Pensiune în Crip – chiar şi aici te poţi caza
În numele prieteniei dintre cele două popoare, încă din prima seara am făcut cunoştinţă cu nişte ziarişti români, cu care pe parcursul a câteva zile m-am şi împrietenit. (în mod evident, după cel de-al doilea pahar am evitat subiectul teoriei continuităţii daco-romane.)
Ardealul mereu a fost caracterizat prin plurilingvism, exemplificat de familia cu care ne-am întâlnit la cină, soţia unguroaică, care vorbeşte româneşte şi nemţeşte, soţul pe jumătate român, pe jumătate sas dinspre mamă însă şi ungur şi evreu, vorbind româneşte, nemţeşte şi ungureşte. Iar cu copiii vorbesc româneşte, nemţeşte şi ungureşte, cui cum îi pică. Localnicii de astăzi nu mai au nici un fel de reţineri în legătură cu ungurii (desigur şi ecuaţia turist = bani ajută la acest lucru), fiind prietenoşi şi dornici să ajute oriunde şi oricând.
Popas în vârful dealului – aici dealul are o înălţime de cca. 800 de metri...
O altă temă este siguranţa publică, despre care deasemenea circulă zvonuri, legende. Nu cunosc care este siguranţa publică în marile oraşe din România, în satele mai mici însă de regulă nici maşina nu trebuie încuiată, chiar dacă minoritatea rromă este numeros reprezentată în localitate. Sistemul de protecţie socială aici nu este atât de puternică să permită oricui un trai fără muncă, iar munca zilnică cu animalele şi cu pământul educă la a se realiza prin forţe proprii.
Dacă te-am făcut curios...
Din păcate întregul program a fost de doar 3 zile, suficient să ne stârnească interesul, v-il recomand în mod sincer, şi dacă v-a plăcut peisajul să dedicaţi cel puţin o săptămână. Printre colaboratorii fundaţiei care nea fost gazdă există şi o vorbitoare de maghiară, de accea vă recomandăm înainte să porniţi la drum să luaţi legătura cu ea. Lenke vă va ajuta la cazare, masă şi organizarea de drumeţii, putând chiar să închiriaţi bicilete.
Bálint s-a urcat cu bicileta şi pe bocşa de mangal
O astfel de excursie în Ţinutul Săsesc poate fi realizat aproape indiferent de buget, fiecare găsindu-şi cea mai potrivită cazare dintr-o paletă largă de oferte de la hoteluri, pensiuni pana la cazare şi mic dejun sau chiar şi varianta self-catering."
Iar dacă tot sunteţi în zonă nu rataţi:
- http://szekelyderzs.com/romana.html
- Dârjiu
Sursa: www.bikemag.hu
Adrese utile:
- FUNDAŢIA ADEPT
- http://www.discovertarnavamare.org
- Mediaş
- Viscri
- Saschiz
- Biertan